Am fost condamnata inca din pantecul mamei, dar problemele s-au agravat si la nastere. Am o cifoscolioza grava, spina bifida si inca alte cateva probleme la coloana vertebrala. Cu alte cuvinte, coloana mea este curbata astfel incat merg greu, am mai putin de 1,35 m, desi ar fi trebuit sa am cam 1,65 m, nu-mi pot controla 100% mictiunea si defecatia (adica mai umblu cu pampersi de adulti sau cu tampoane speciale) si ma lupt de cand ma stiu cu durerile fizice si cu spitalele. Mama sufera nespus de mult si uneori ma consoleaza spunand ca sistemul meu nervos a scapat intact. „Putea fi mai rau“, imi strecoara printre lacrimi o consolare. Astfel ma face sa duc mai departe grotescul vietii fara sa ma mai plang. Port greseala unor oameni, sper sa o depasesc. Sunt momente cand aceasta povara ma copleseste, alteori ma simt unica si puternica, insa nu dureaza prea mult senzatia.

„Ce alta treaba ai tu?”

Invat bine de cand ma stiu. Sunt premianta, ce altceva mai bun as avea de facut, dupa cum imi spunea cu prietenie o colega? Pai, da. Alta treaba n-am. Baietii nu se intereseaza de mine decat la lucrari, examene sau la soptit. Am stat mereu cu nasul in carti, iau numai note maxime. Sunt insa constienta: nu sunt un geniu si desi mi-am ales un domeniu in care nu conteaza cum arati – IT-ul, stiu ca imi va fi greu sa gasesc o slujba ca lumea dupa ce termin facultatea si masteratele. Oamenii sunt rai si nu vor un om cu dizabilitati in preajma, oricat ai fi de capabil. Iar pentru „afara“, nu sunt atat de buna. Imi stiu limitele. In plus, sunt dependenta de ai mei. Obosesc usor si v-am zis, umblu uneori ca bebelusii, cu pampersi. Probabil ca voi ramane la taica-miu la firma. Este plictisitor, sunt ironizata sau compatimita mereu, dar toti ma stiu de mica si nu-si dau coate cand ma vad.

Len, regina blogosferei

Eleonora este numele meu real. Pe mess, insa, sunt Len. Aici ma simt libera, impertinenta, curajoasa, ma simt o fata normala. Aici am puterea de a-mi marturisi cel mai ascuns vis – vreau sa iubesc si sa fiu iubita. Pe mess Len socheaza. Recunosc principalul meu atu il reprezinta cultura. Citesc mult, sunt informata, nu ma poti incuia cu nimic. Sunt mereu in primii 10 pe Conquistador si stiu sa invart pe degete un baiat. Ii fac sa stea in limba, va jur!

In mai putin de 3 ani, am devenit o adevarata maestra a chat-ului. Am cunoscut zeci de baieti pe net. Rad cu ei, ii iau de sus, flirtez cu oricine, comentez orice, vorbesc prostii si chiar porcarii, daca-si au rostul, nu-mi plac mitocanii sau golanii. Totul cu masura. Ma tot chinuiesc la blogul meu si sper ca intr-o zi sa fie cel mai tare. Mi-ar placea sa devin un fel de regina a blogosferei, sa fiu accesata, citita, cautata.

Ce se intampla pe blogul meu?

Imi amestec frustrarile cu visele. Am supermuzica, updatez zilnic rubrica de opinii si mai am ceva fotografii de prin scurtele excursii in tara facute cu ai mei si marele tur al Europei, de unde am ajuns direct la spital, si apoi la o luna de fizioterapie si inca o luna de stat numai in casa. Sunt sensibila, asta e, iar cand sufar uneori, pot fi buna, comunicativa si generoasa. Intr-o astfel de faza, m-a prins George, nickname: Geos.

A intrat dintr-o greseala pe blogul meu si dupa ce si-a exprimat scarba fata de „chestii d-astea feminine“, i-am raspuns si eu in doi peri si nu stiu cum am inceput sa vorbim despre filme si muzica veche. Era fascinat de Nirvana, The Doors, Led Zepelin si desi nu ma omor cu genul, l-am pus la punct rapid cu acuratetea informatiilor mele. De aici si pana la a vorbi nonstop, zi si noapte, a fost un pas. Am stabilit de la inceput regulile – fara telefon si fara intalniri. L-am pus sa jure, ca altfel nu mai continuam.

Geos, partida perfecta! 

Reusisem sa sucesc mintile unui baiat atat de frumos! Avea 1,90 m, era student, juca baschet la un club bunicel, statuse 10 ani in Berlin, (parintii au lucrat la Ambasada), avea la nici 22 de ani propria masina si o garsoniera in centrul capitalei. Partida perfecta! Dupa cum se autointitula tantos. Mi-a propus in gluma sa ne logodim si a inceput sa ma bata la cap ca ar vrea sa ma vada. Imi placea usurinta cu care mi se baga sub piele, toate aluziile astea ce le vin atat de usor tinerilor normali. Sex, iubire, dorinta – conturasera pentru mine un nou univers, al simturilor, fanteziei pe care pana acum le blamam scarbita. Pentru ca nu le aveam. Acum imi erau ireal de aproape.

Un pictorial la mine acasa

Aveam si eu web-camera, evident, dar nu o activasem niciodata. Am facut zeci de probe ca sa ma asigur ca nu mi se vede cocoasa, am reglat lumina in incapere, am aranjat fundalul si intr-un final mi-am luat inima in dinti. Am deschis camera, am facut cu mana si i-am asteptat emotionata reactia. Ochii mei albastri, usor machiati, cu genele rimelate, parul meu lung, degetele subtiri si unghiile lungi, vopsite in culoarea sangelui se pare ca l-au cucerit. Il vedeam cum ma privea topit si incepusem chiar sa-mi uit handicapul, pierduta in privirea lui de indragostit. „Aratai mai bine decat imi imaginam“, mi-a marturisit entuziasmat. Am ras cu lacrimi, ca de o gluma buna. In loc sa se mai linisteasca, m-a asaltat cu mesaje de iubire, dulcegarii mai dulci decat mierea si chiar imi inspira mila, stiindu-l cat de macho este in realitate si cat de mult dezaproba astfel de lucruri.

Imi marturisea ca este coplesit de iubirea pentru mine si ca nicicand nu a avut o asemenea partenera de conversatie. „Mereu ma surprinzi. Imi spui ceva nou. De unde naiba stii atatea?“, ma intreba incantat. „Si cat de frumoasa esti. Sigur n-ai prieten? N-ai“, isi raspundea tot el. „Ca nu te-ar lasa sa stai atat de mult pe chat cu mine. Ati face dragoste, ceea ce vreau si eu. Unde esti? Spune-mi, ca vin chiar acum. Te implor.“

Frumoasa si rebela as fi fost

Noaptea stateam cu el pe chat, clipind des din genele lungi si incercand sa par cat mai dezinvolta, desi senzatia mea era ca oricand imi poate descoperi pozitia ciudata, gatul infundat intre omoplati, bratele prea lungi fata de corp. Ma temeam mereu cand imi spunea: „Stai asa, nu misca, am mai prins ceva“. Dar el se referea la decolteu, la umeri. Vorbeam despre antropologie si mi-a cerut sa-i arat degetele de la maini si de la picioare. A facut-o si el si m-am simtit atunci tanara, normala, dezinvolta, afisandu-i pedichiura impecabila, dar numai eu stiu cat de dureroasa a fost contorsionarea.

Incet, incet, a prins curaj si a inceput sa-mi ceara lucruri mai obraznice – sa-i arat coapsele, sanii, talia. Era insa delicatete in ochii lui si ma induiosa cu intrebarea repetativa: „Chiar existi?“, „Esti chiar tu?“ Am niste sani superbi, macar asta o stiu. Nu prea mari, nici mici, plini si rotunzi. V-am mai spus, daca nu era aceasta groaznica si deformanta maladie care m-a frant pur si simplu in doua, as fi fost frumoasa. Si mi-as fi luat-o zdravan in cap, va jur! I-am aratat intr-o noapte sanii, dupa o regie fantastica pe care am pus-o la punct timp de doua saptamani. Mi-am deschis bluza dupa ce creasem o tensiune in fata careia ar fi palit si cea mai experimentata stripteusa din Montparnasse si am fugit. Offline.

Dragoste ca-n filme

Visam fel de fel de scenarii nebunesti. Sa ne intalnim pe intuneric! Credeam ca il atatasem atat de tare incat ar fi acceptat. Si daca ar aprinde lumina brusc? Nu... Ah, dar l-as putea chema la mine. As desuruba toate becurile, as inchide tabloul de sigurante. L-as conduce cu o mica lumanare si am sta amandoi lipiti, lipiti! Pai mi-ar simti imediat cocoasa. Dar i-as putea lega mainile de pat, ca in filme sa nu ma atinga! Lasa-ma doar pe mine... Ce prostie! Tot eu imi dadeam seama ca nu-i puteam arata casa mea, a doua zi ma puteam trezi cu el la usa, la lumina necrutatoare a zilei. Si oricum erau baliverne, pentru ca ai mei nu plecau niciodata de acasa, decat o data pe an in concediu evident impreuna cu mine si fratele meu mai mic.

Sa-ti dau un bilet

„As vrea sa nu ne spunem nimic la aceasta intalnire“, am plusat eu. Asa ca am vrut sa transez problema: sa facem doar un schimb de bilete. Ca „bilet“ am pus o poza de-am mea. Mi-o facuse taica-miu in fata unei pesteri, in spate apunea soarele si parca imi ardea parul. Ma luase intr-un fel asa, mai de jos, paream mai inaltuta, dar se vedea destul de evident defectul, trunchiul infundat si bombat, cocoasa dura. „+sta e adevarul despre mine, baiatule, asta sunt“, am scris cu fonturi de 14. Am printat-o. Tot drumul pana la fantana din fata Arhitecturii parca am plutit. Am ajuns tremurand si m-am asezat stinghera pe marginea rotunda. L-am vazut venind inca de la un kilometru – dupa stralucirea ochilor.

Avea o haina superba de piele, rosu cu alb, jeansi decolorati si bascheti. Totul ii venea impecabil, fara ostentatie si parea coborat dintr-o reclama. In ultima secunda, am vrut sa fug, dar picioarele nu ma ascultau si am ramas acolo, mica, schimonosita de acest defect ce nu poate lasa indiferent pe nimeni. Stateam fara sa respir cu poza aceea stupida in mana. Simteam ca am gresit venind, dar totusi speram. Imi jucam cartea, desi ma durea deja sufletul, anticipandu-i reactia, ce nu a intarziat sa apara.

Acum, nici nu mai simt ura. Il inteleg. Cand a venit la locul intalnirii, eu am fost absolut ultima persoana si chiar lucru, daca ma gandesc mai bine, pe care l-a privit. Isi mangaia usor ceafa si parul, cu sprancenele usor incruntate, cautand femeia visurilor. O femeie normala. Ca el, ca tine, care citesti  sau fatada aceea pe care i-am servit-o eu intr-o teribila inconstienta. I-as fi facut o poza atunci. Il fixam insa cu un zambet tamp, sperand in prostia mea ca totusi cei 10 ani petrecuti in Germania i-au deschis mintea, sufletul. Ca acele ceasuri tarzii in care am fost cei mai apropiati oameni de pe planeta il vor face sa spuna: „Gata, chinul tau s-a sfarsit! Vino cu mine, pentru mine esti cea mai frumoasa, nu conteaza, nu“. N-a fost asa.

„Esti chiar tu?“

M-a zarit cu coada ochiului, s-a aplecat uimit si s-a apropiat de mine, muscandu-si usor buza de jos. Incruntarea se accentua si isi vara zdravan mainile in buzunar, intinzandu-se caraghios, ca un arc,  refuzand parca un posibil contact fizic. Ne-am privit cu nesat timp de cateva minute. Eu ii sorbeam imaginea proaspata, dinamica,  nealterata de puricii camerei. Parca era un curcubeu dupa o ploaie calda de vara. Rememorand faza, pot spune insa ca ochii lui se mareau ingroziti, pe cand eu ma pierdeam in acel zambet tamp si jenat, despre care nu garantez ca nu se transformase intr-un ranjet hidos.

Scoase un „Doamne, Dumnezeule... Esti chiar tu? Nu pot sa cred“! Imi infipsese cutitul in inima. „Parca nu erai asa religios...“, am ingaimat cu voce joasa o remarca ce s-a dorit ironica. I-am intins foaia impaturita si mecanic a scos si el din buzunar un biletel. A dat sa mi-l intinda, apoi s-a razgandit si l-a infundat inapoi in buzunarul primitor unde-si ascunse si mainile. Imi smulse rapid foaia, o despaturi, privi scurt, parasindu-mi doar o secunda adancimea ochilor si mi-o arunca la loc. „Pai asta esti, am vazut...“ Inca mai speram. Nu era cazul.

Foto: SHUTTERSTOCK